În inima Maramureșului, la poalele Munților Gutâi, se află un sat care sfidează convențiile legate de moarte și doliu. Săpânța, o așezare aparent liniștită din nordul României, a devenit faimoasă în toată lumea datorită unei idei neobișnuite și curajoase: Cimitirul Vesel, un loc unde morții nu plâng, ci… spun glume.

Aici, moartea nu este o tragedie, ci o continuare firească a vieții, povestită cu umor, autoironie și sinceritate. Pe crucile viu colorate, pictate în nuanțe de albastru, sunt scrise versuri în stil popular care rememorează viața celui trecut în neființă. Uneori sunt evocări duioase, alteori confesiuni neașteptat de directe: de la soacre cicălitoare și bețivi notorii, până la morți subite sau accidente absurde, toate sunt relatate cu un zâmbet în colțul gurii.

Inițiativa aparține meșterului Stan Ioan Pătraș, care, în anii ’30, a decis să spargă tăcerea cimitirelor și să redea morților un glas propriu. El a transformat crucile în opere de artă naivă, pictate cu scene din viața răposatului și însoțite de catrene rimate. Tradiția a fost dusă mai departe de ucenicii săi, iar astăzi Cimitirul Vesel numără peste 800 de cruci, fiecare cu povestea ei.

Un exemplu celebru:

„Sub această cruce grea
Zace mama soacră mea.
Trei zile de mai trăia,
Zăceam eu și cetea ea.”

Acest tip de umor – uneori acid, dar profund uman – atrage anual mii de turiști din toate colțurile lumii. Cimitirul Vesel a devenit nu doar un obiectiv turistic, ci și un simbol al felului unic în care românii – și în special maramureșenii – știu să îmbrace viața și moartea într-o haină a sincerității și a spiritului.

Mai mult decât un cimitir, Săpânța este o lecție despre cum să râzi chiar și când doare. Este dovada că, în fața inevitabilului, românul nu tace și nu se resemnează – ci glumește.

Vrei să adaug o concluzie mai poetică sau o notă personală?